luni, august 2, 2021

A different kind of challenge, Teleferic Challenge Road Grand Tour

Pentru unii RGT nu mai are nevoie de nicio prezentare, lor le este suficient calendarul competițional actualizat.
More

    2020. Când ordinarul se transformă în extraodinar.

    Ruxandra, unul dintre oamenii care se ocupă de SportID, AfterRaceGames, dar mai ales de frati-miu, s-a tuns. Ca gest-simbol pentru despărțirea de 2020. Adică ruperea de teamă, de întuneric, de micile erori și marile umbre din noi. Dacă ea e Săgetător și e optimistă, eu mi-s Vărsător și sunt vizionar. Și vă povestesc aici ce am văzut și ce văd. 

    *Această scriere este un răspuns la provocarea Ruxandrei, prin zicerea ei care mi-a plăcut enervant de mult.

    Ianuarie. Începe cu revenirea la vatră, din Asia, unde hălăduisem câteva luni întru căutare, regăsire, yoga, mine, îndrăzneală și experiență. Ultima escală fusese în Singapore, de unde simțeam că vin cu un nor ce îmi sufla în ceafă. Ăștia i-au zis Corona; cum mie nu mi-a plăcut niciodată zeama aia mexicană, am zis că-i fake. Aterizez la Helsinki, se instalează cunoscutul sentiment de liniște și pace: acasă. În Finlanda este curat și zero cazuri. 

    Februarie. Îmi serbez ziua dincolo de Cercul Polar, la ski, -30 C, într-un oraș plin cu turiști. Chinezi. Mă întorc la mine, în sud, într-un tren full de aceiași turiști, care plecau în masă către țara lor izvorâtoare de viruși. La știrile locale, se anunță că a apărut primul caz în Finlanda. Unde? Fix de unde veneam eu și o armată de made in China pentru prima oară tăcuți. Un fel de retragere de la Stalingrad, într-un tren de noapte plin de organisme macro și micro. 

    La fix o săptămână, mă trezesc cu o durere groaznică în generatorul de silabe. Nu le am p-astea cu gâtul, nu e niciodată zona mea vulnerabilă. Îmi pun termometrul: 37 cu ceva. Încep să-i trimit colegului meu de birou poze cu cifrele. Când am ajuns la 39, mi-era rău grav. A doua zi, merg direct la clinică. Nu începuse distracția medicală, era februarie devreme, doctorul s-a uitat la mine și mi-a dat calmante. Dap, ibuprofen. În general, pe aici, dacă nu ești pe moarte sau nu iese sânge, medicii îți dau sfaturi, ceai de tei, Burana și concediu medical. Doctorul îmi zice ”vacanță trei zile, dacă nu te simți mai bine, vii să-ți dau antibiotice”. Colegul îmi scrie ”stai acasă și bea”. Buimac și încă sub febră, mă înfig în primul Alko, îmi iau câțiva litri de antibiotic distilat, fac cumpărăturile de Armaggedon, dau drumul la saună și mă predau confortabil și atemporal în brațele casei. Nici acum nu știu dacă am avut sau nu, că nu am fost suficient de convingător sau merituos pentru un test.

    Martie. Situația devine tâmpițică pentru creierul meu atunci când vine-vine primăvara și lockdown-ul din restul Europei. Toți prietenii valahi stau închiși în case, cu temeri, frustrări, neputințe și mesaje îngrijorate pe whatsapp, iar eu merg zilnic la birou, la cumpărături, restaurant și meciuri de hockey. Nimeni nu poartă măști, nu există nicio măsură luată, finlandezului i se rupe: pentru el, distanța socială obligatorie de 2 metri este ”da` de ce ne obligați să stăm așa de aproape?”. Doar pe șantier, fiind centrală nucleară, avem măsuri ferme. Se interzic ședințele, se distribuie dezinfectanți, test și autoizolare obligatorie, 7 zile, în cazul primului pârț simptomatic. Nu ne mai strângem mâinile, nu ne mai salutăm, dimineața, suntem toți cuminți și respectuoși. S-a muncit mult în perioada asta, ne-am împins cu toții emoțiile în sarcinile zilnice.

    Tușesc, într-o zi. Sunt expediat direct la test. Era Martie, asistentele nu știau să facă treaba mai gentil, tanti mi-a băgat sonda sau ce paștelemăsii era aia până în creier, am simțit 5G-ul cum îmi omoară ceacrele. Am plâns și m-am închis în casă. Cu nădejde și alcool. Peste 5 zile, îmi vine SMS de la clinică: negativ. L-am ucis cu gândurile: voiam și eu să mă dau mare la prieteni și nu mi-a ieșit schema. Toți norocoșii stăteau acasă și o ardeau pe izolare, eu m-am întors la muncă. M-a mâncat în cur cu Suomi. 

    Continui să cred că e fake, alcoolul devine prieten de nădejde, statul finlandez îmi mulțumește pentru contribuția adusă (prin accize) la tonele de anticovid înghițite. Ies zilnic la shopping și restaurant numai de-al dracu`. #nuexistăcovid

    Aprilie-Mai.

    Fac parte din tagma vrăjitoarelor, știam că 2020 vine cu bubuială mare. Când un astrolog îți spune, reținut și elegant ”urmează o perioadă de mari transformări în viața ta” înseamnă că urmează să ți-o iei grav. Deci știam că-i bai, însă nu ”vedeam” despre ce este vorba. Oricum, știu că e despre ieșirea din zona de confort, așa că, pentru prima dată în viața mea, încep cursuri și ateliere online. Pe care le uram organic înainte.

    Nu e chiar așa nasol. Cum îmi zice un prieten ”pun pariu, că, de fapt, de la brâu în jos ești în curul gol și cu ciorăpei albi”. Da. Pentru că pot.

    Iulie. Îmi anulez orice venire în țară, Grecia sau alte reminiscențe plăcute, aleg să stau liniștit si să-mi fac vacanța de vară în Norvegia. Singur, izolat, fără talpă de turist european: țările nordice au închis accesul rulotiștilor nemți, francezi și olandezi care suprapopulează fiordurile prin iulie-august în anii normali. Ocolesc Suedia, devenită, brusc, un Ferentari al Nordului. 

    Văd capătul lumii (NortKapp), o ard pe midnight sun (belea, trebuie să faci asta și o baie în mare la 12 noaptea, cu soarele sus), mănânc tocană de balenă, să moară veganii și ecologiștii, scriu primele impresii despre 2020. 

    Îmi dau seama că tot ceea ce fac, e în ciuda a tot și a toate. Mă las de yoga, de curățenie alimentară, verific cât alcool pot să duc, îi trimit lui Greta gesturi obscene. Când scriu treaba asta, am fix 15 kile peste momentul Ianuarie 2020, revenirea din India. Shiva & Buddha suck la greu. Și mie și lu` mama. 

    Septembrie. Mă întorc la șantier, trec ultimele 4 luni din zăpăcitul an, situația din capul meu e, în continuare, tâmpită: în Finlanda nu se întâmplă nimic grav, în restul lumii e jale. Îmi analizez viața. Și încep să descopăr, zilnic, alți oameni. Colegii mei. Acești ingineri duri, reci, alcoolici, trecuți prin muncă, motoare, cabluri și curenți înalți încep să vorbească despre ceea ce simt. Despre viața lor interioară, dureri, frici, îndoieli. Dar văd în ochii lor și prima visare a viitorului. ”E cazul să fac altceva cu viața mea, după ce se termină prostia asta” e pe multe buze. Zâmbesc, mă uit la planete, astea leșină de râs, dar îmi șoptesc ”Ți-am zis noi. Stai să vezi ce vine”. 

    *Poza e nițel trucată, dar ăștia suntem noi, cei din lina întâi electrică. Iar în spate, chestia aia roșie, e reactorul. 

    *

    Începe să îmi placă anormalitatea. Îmi dau seama că mi-o doream inconștient și că o practicam dintotdeauna. Acum, forțată de vremuri, devine fenomen de masă. Despre asta simt eu că a fost 2020. Dincolo de lockdown, viruși, vaccin, spaimă și moarte, anul acela a vorbit de exersarea neobișnuitului, ca un izvor natural, firesc, pe care îl descoperim cu toții în propriul ADN. 

    Nu mi se pare că am supraviețuit lui 2020, ci că el mi-a supraviețuit mie. A fost un an mișto, ca o șaorma cu de toate. De toate ce nu mai experimentasem. Un an de antrenament în Diferit. 

    Dacă frații și cumetrii de la SportID m-ar întreba, i-aș sfătui să încurajeze altceva-ul ca sport popular. Într-un fel care îmi place, triatlonul a fost un început de schimbare a lumii; acum vine la rând neobișnuitul, ca aparat de sală. Iar proba olimpică pentru care te antrenezi este extraordinarul. Noul IronMan nu mai este doar ciclistul care înoată, aleargă și poartă tricouri tehnice. Adevăr zic vouă, că noul Om de Fier este cel care călărește neprevăzutul, crește dragoni și suflă îndrăzneală. Eu cred că, după mai multe salturi nereușite și căderi repetate, oamenii fac acum un quantum leap cu final dorit și cu medalie. Am spus ”cred”: de fapt, văd și spun.

    Și despre asta va fi 2021. Next on Dallas, pentru connoisseuri.  

    Ion Hristescu
    Ion Hristescuhttps://www.sportid.ro
    Inginer, astrolog, coach, sfătuitor, degustător și consumator profesionist de sângele domnului, ursitoare, vrăjitor și alte titluri ce vor veni. Viața abia începe și mai am două liste de visuri ce devin, încet dar sigur, realitate.

    Recente

    A different kind of challenge, Teleferic Challenge Road Grand Tour

    Pentru unii RGT nu mai are nevoie de nicio prezentare, lor le este suficient calendarul competițional actualizat.

    Corcova Trail Race – un concurs 5 în 1

    Ar putea părea o discuție premergătoare unui bal mascat și totuși nu e în totalitate neadevărat.

    Low sugar & high energy team Changing Diabetes

    Vă amintiți călătoria bolului alimentar? În tractul digestiv, carbohidrații ingerați sunt transformați în glucoză care e apoi absorbită în fluxul sanguin prin intestinul subțire.

    Cui îi pasă de Sibiu Cycling Tour când avem Turul Franței?

    Pe repede înainte că s-a terminat Sibiu Cycling Tour și nu am celebrat și noi cum se cuvine acest eveniment major din partea asta a Europei, dar nu numai.

    RECOMANDĂRI

    Ar putea părea o discuție premergătoare unui bal mascat și totuși nu e în totalitate neadevărat.
    Pentru unii RGT nu mai are nevoie de nicio prezentare, lor le este suficient calendarul competițional actualizat.
    3000 de metri. Mă uitam la balizele alea, ultimele două parcă erau în Turcia, așa de departe păreau.

    Abonare la newsletter

    Intră în clubul SportID. Te așteaptă noutăți, oferte și multe surprize.