Pentru cei mai mulți dintre noi alergarea nu e chiar o plăcere, e mai mult un elixir a cărui ingerare are mai întâi un efect de chin, după care vine și sentimentul de bucurie.
Și totuși alergăm de câteva ori pe săptămână din cele mai diverse motive: să slăbim, să arătam mai bine, să mâncăm mai mult, să beneficiem de momentul de extaz de după, să ne impresionăm partenerul de viață/prietenii/familia/cățelul, să facem față unei curse unde ne-am înscris într-o clipă de rătăcire sau te miri ce alte scopuri care nu au legătură directă cu alergarea.
Dar plăcerea alergării unde e? Aleargă cineva DOAR pentru că iubește senzația de arsură din plămâni, de picioare grele, de mușchi blocați, de usturime în tălpi, de transpirație sărată care îți intră în ochi, de sete, de muci care curg mai ales când bate vântul? Aleargă cineva fără să se gândească la beneficiile post-antrenament?
Până acum ceva vreme aș fi zis că nu! Oricât de rapid a-i fi, e cu atât mai greu, ce să mai vorbim de cei care se luptă să adune câțiva km? Totul a pornit de la un experiment început cu un alt scop decât bucuria alergării, ci dimpotrivă.
Anul trecut am plecat a final de noiembrie – început de decembrie într-o vacanță mai lungă în sudul Spaniei, în care nu am avut timp și spațiu să mă antrenez la cele 3 sporturi: înot, bicicletă, alergare. Pentru că sezonul de triatlon era încheiat, nu am avut procese de conștiință prea mari că nu pedalez, deși Andaluzia e perfectă pentru așa ceva, mai ales când sezonul turistic s-a terminat, ai drumul și peisajele superbe doar pentru tine. Dar mi-am promis să revin aici doar pentru a face traseele mitice pe bicicletă.
La înot am renunțat fără să vreau. Am avut neoprenul la mine, însă noaptea nu era atât de cald încât să se usuce de la o zi la alta. Ba mai mult, mareea de la Mediterană mi-a jucat feste și mi-a udat complet rucsacul în care îmi transportam neoprenul și așa ud.
Așadar am rămas doar cu alergarea și, dat fiind că vremea era perfectă pentru asta, am decis să alerg în fiecare zi, să vedem ce se întâmplă. Motivul a fost unul clar: să mă pot înfrupta în voie din bunătățile locale.
Am ales cazare fără mic dejun în toate hotelurile în care am fost, ca să nu îmi vină ideea să sar peste alergare, ca să nu pierd masa de dimineața. Așa că în fiecare dimineață, indiferent de ora la care mă trezeam și de cum era vremea, plecam să alerg minim 1 oră, iar vremea nu mi-a pus deloc bețe în roate, nu am prins nicio zi fără soare.
După aceea, ziua putea să înceapă cu vizitat orașul și muzeele. Am stat câte 2-3 nopți în fiecare loc și acest model a fost de mare ajutor. În prima zi deja aveam o idee despre zonele în care aș vrea să merg pe îndelete, pentru că le văzusem deja în tura de alergare de aproximativ 10 km. După primele alergări, adunând aproximativ 25-30 mii de pași zilnici cu tot cu antrenamentul, am crezut că o să mă trezesc cu dureri de tălpi, dar de unde? În fiecare dimineață mă trezeam cu energie și cu dorința nebună să alerg. Au fost 2 zile fără alergare în toată vacanța (din motive logistice și din cauza câtorva beri în plus cu o seară înainte) dar nu a fost zi în care să nu am chef să alerg.
Ce am învățat? Că proverbul “pofta vine mâncând” nu e doar un clișeu. Că alergarea e frumoasă, mai ales când descoperi orașe și locuri. Că obiectivul inițial, care era de fapt o îngrijorare (să nu mă îngraș) s-a evaporat, fiind cuprins de o motivație interioara: alergarea pentru bucuria de a alerga și atât. Fără scopuri externe.
Am păstrat și după aceea acest sentiment, nuanțat evident de magia oceanului, a falezelor nesfârșite, a străduțelor cochete și a parcurilor. Acasă nu le am pe toate astea, dar am aceste amintiri la care apelez de câte ori am nevoie de un imbold să alerg. Exercițiul a funcționat chiar și când în București temperatura era -1 grad, vânt și ploaie, am alergat de plăcere și atât. Ceea ce vă doresc și vouă!
