joi, mai 6, 2021

These Boots Are Made For Walking 202,1k. Povestea celor 202,1 kilometri parcurși în 48 de ore la Humans Walkathon

Pe 19 martie s-a dat startul celor mai altruiști pași la Humans Walkathon, o călătorie caritabilă dedicată strângerii de fonduri pentru copiii din Autism Voice.
More

    Despre pandemie. Sau cum am descoperit sertarul cu șosete desperecheate

    Nu am apreciat distopiile niciodată, dar nici nu am făcut efortul să îmi explic motivul. Era un concept pe care îl respingeam automat și fără îndoieli, așa cum îndepărtezi bâzâitul unei muște care îți tulbură somnul unei după-amiezi tihnite de duminică. De curând am avut ceva timp să mă gândesc și am înțeles de ce mintea mea super-extra mega ultra rațională nu voia să accepte ceva cu o probabilitate infimă de a se întâmpla în realitate. De ce să nu facem exerciții aplicate pe lumea care ne înconjoară și să visăm la cai verzi pe pereți? 

    MI-A ÎNGHEŢAT PE BUZE RÂSUL IRONIC

    Un alt aspect înfricoșător al distopiilor era perspectiva sumbră a universului și decăderea omenirii care interveneau în majoritatea cazurilor. Recunosc acum că preferam realitatea, dar doar ceea ce se întâmpla în cazemata mea frumos construită, plină de oameni frumoși, curajoși și în care primești doar știri pozitive. Nu mă uitam niciodată la știri până când a urmat dușul rece al pandemiei. Într-o zi din martie 2020, mi-a înghețat pe buze râsul ironic la adresa panicoșilor, obsedaților de igienă, ipohondrilor și fanilor știrilor apocaliptice.

    Cad piesele dominoului

    Așadar, iată-mă acasă, prinsă în cursa unui joc domino în care s-au năruit pe rând planurile de antrenamente, sală, piscină, saună, masaj, weekend-uri sportive cu bere la final alături de prieteni, competiții, vacanțe, concerte. Exact! a naibii distopie în care toate activitățile care îți aduceau bucurie dispar! Nu o să povestesc acum despre metodele prin care m-am motivat să mă mișc în casă și pe lângă casă, ci despre ce am descoperit în acest timp.

    PENTRU A ÎMPIEDICA EVADAREA MONŞTRILOR DEPUŞI ACOLO FĂRĂ PIC DE REMUŞCARE

    Trebăluind prin încăperile minții mele amuțite, am dat peste un sertar plin cu șoseste desperecheate pe care le păstrezi așa, în caz că mai ai nevoie de ele, nu știi niciodată! Îți spui că nu te încurcă, le lași acolo pentru că pur și simplu nu poți renunța așa ușor la obiceiuri vechi. Și te obișnuiești să îți îndeși în dulap hainele preferate, pe care le porți zi de zi, când de fapt mai ai un ditamai sertarul cu balauri pe care nu îl folosești, dar te lovești zilnic de el. Cum să te descotorosești de inerția în care ai ajuns să te bucuri masochist de niște lucruri care fac parte din viața ta?

    Așadar, odată identificate, am început să disec utilitatea obiectelor din sertarul mai sus amintit și am conchis că pot și vreau să renunț la tot ce e acolo. Primul pas a fost să găsesc niște saci de gunoi încăpători care se leaga frumos și sigur la gură, pentru a împiedica evadarea monștrilor depuși acolo fără pic de remușcare, ba chiar cu sânge rece. 

    ORICE MĂ FACE SĂ NU MĂ SIMT MÂNDRĂ DE MINE ÎN JUNGLA URBANĂ

    Iată ce am îndesat în sacii de gunoi de calitate: frustrarea cu care se confruntă o biciclistă în traficul bucureștean, tendința de a-i educa pe cei care circulă pe jos sau pe trotinetă cu căștile în urechi, răspunsul în jargon la adresa șoferilor care consideră că nu am ce să caut cu bicicleta pe șosea sau că sunt invizibilă când am prioritate, răspunsul în jargon la adresa pietonilor care consideră că nu am ce să caut cu bicicleta pe trotuar, cearta cu porumbeii care îmi stau în cale, discuțiile mai mult sau mai puțin amicale cu cei care parchează mașina pe pista de biciclete, așteptarea interminabilă la semafor, fuga continuă și zilnică la sală când pot face și acasă o parte din antrenamente și… orice mă face să nu mă simt mândră de mine în jungla urbană.

    Înapoi la normalitate, cu tot cu demonii ei

    Azi îmi spuneam că sunt gata să îmi reiau activitatea de zi cu zi liniștită, la o viteză mai redusă și mai plină de compasiune. Am ieșit dimineața la 7.00 cu bicicleta să merg la dentist, primul drum după 3 luni, într-un trafic mult scăzut, într-o zi de vineri frumoasă și liniștită. Calmul meu a durat fix 10 minute până m-am trezit claxonata de un troleibuz la jumătate de metru de mine. Răspunsul meu a venit patimaș și otrăvitor. Acum mă întreb dacă voi lupta în continuare cu demonii care mă fac să reacționez în trafic sau îmi fac bagajele și mă mut pe o insulă unde să fac cocktailuri sau să împletesc brățări din sfoară, să nu știu ce zi e și să fiu sigură că nu mă șicanează nimeni când merg pe bicicletă.

    Miriam Dordea
    Miriam Dordeahttps://www.strava.com/athletes/26622303
    “Everything you want is on the other side of fear.” Anonymous Triatlonistă amatoare de bere artizanală, schi, yoga, cafea, muzica rock, munte, deserturi, Franța, labradori și multe alte lucruri pe care aștept să le descopăr.

    Recente

    Stații de autobuz sportive la Cluj

    În timp ce anul pandemiei COVID ne limita tuturor libertatea de mișcare, la Cluj se deschidea, în toamna 2020, un proiect experimental – Biletul de Sănătate - care îi încuraja pe oameni să facă sport în timp ce așteptau autobuzul, recompensându-le exercițiile fizice cu bilete de călătorie free.

    These Boots Are Made For Walking 202,1k. Povestea celor 202,1 kilometri parcurși în 48 de ore la Humans Walkathon

    Pe 19 martie s-a dat startul celor mai altruiști pași la Humans Walkathon, o călătorie caritabilă dedicată strângerii de fonduri pentru copiii din Autism Voice.

    ROBERT GLINȚĂ, ÎN LINIE DREAPTĂ CU PREGĂTIREA PENTRU JOCURILE OLIMPICE

    După dezamăgirea anulării competiției din Japonia din cauza pandemiei și infectarea cu noul coronavirus la finalul lui 2020, lucrurile au revenit pe făgașul normal în 2021 pentru Robert Glință.

    LIONHEART 2020 – O ÎNTRECERE CU DEMONI, CU SINE ȘI CU “PRIETENI”

    3000 de metri. Mă uitam la balizele alea, ultimele două parcă erau în Turcia, așa de departe păreau.

    RECOMANDĂRI

    Când au avut curaj să pună bazele unui club de baschet, în 2019, Florentina Uță și Cecilia Ionescu nu s-au gândit nici...
    Vă mai amintiți cum a început totul? 16 martie 2020. Pentru mulți dintre noi s-a transformat în prima zi dintr-o nouă viață.
    Povestea începe cu mulți ani în urma. Eram prin liceu, abia intrată într-o gașcă faină de oameni veseli și dornici de aventură, ca de altfel toți copiii în preajma acelei vârste.

    Abonare la newsletter

    Intră în clubul SportID. Te așteaptă noutăți, oferte și multe surprize.